BOGDAN COJOCNEANU: RĂMÂI AȘA CUM TE ȘTIU, DE MIC COPIL (partea 1)

Cojocneanu1 (486 x 426)Daca in “gandurile” mele precedente scriam despre cum as vrea sa fie “U” si cei care au “idei” legate de vocala, de data asta scriu despre cum o stiu eu la aproape 60 de ani de cand am pasit prima data pe stadion. Vorba ultimului “hit”, “…n-am sa uit pan-am sa mor…”.

De fapt, poate acela era un stadionul in adevaratul sens al cuvantului. Foarte diferit fata de cel de acum. Nu numai arhitectural. Lumea mergea din placere, nu sa plateasca polite sau sa-si reimprospateze galeria de injuraturi. In vocabularul spectatorului cea mai murdara expresie era “huooo!!”. Galeria era mai potolita iar fumul era de la tigari, nu de la petarde. Foarte multi veneau sa vada meciul “la costum” si pardesiu iar palariile ii cam deranjau pe cei din spate. Legat de asta, tin minte ca pe afisele de la Teatrul National si Opera Romana, de atunci, se scria la subsol “Doamnele cu palarii nu sunt admise in staluri”. In vremurile acelea sala teatrului era plina la fiecare spectacol la fel ca stadionul aproape la fiecare meci.

Amintirile mele despre “Stiinta” incep undeva prin anii 1956-1957. A trebuit sa astept multi ani, inca vreo 10, pana sa revina la numele adevarat, “U”. Tribuna de lemn de la Ghiris era inca la Cluj in locul tribunei I-a de mai tarziu. In rest, pe partea opusa, era un taluz de pamant unde stateam in picioare si nu prea vedeam de oamenii “mari” care erau in fata mea. Daca mergeam in fata se vedea si mai rau de la nivelul terenului. Suporterii se numeau “drukeri”, autul era “tacs”, fundasul era “beck” iar mijlocasii “halfi”. Portarii, in general, purtau sapca cu “cozoroc”. Augustin Todor, portarul Rapidului de atunci, o avea pe cea mai “faina”. Foarte multi jucatori erau cu jambierele lasate. Tricourile, de multe ori, erau din panza nu din bumbac si nu aveau numele jucatorilor dar nici nu era nevoie. Iar short-urile erau…lungi. Era o tabela de marcaj din lemn, undeva in spatele portii dinspre hotelul “Sport” de acum. “Scorerul” punea cateodata numele echipelor sau scorul cu capul in jos. Lumea fluiera, dar “operatorul” nu se prindea de ce fluiera pana urca unul scara sa-i spuna… Mai juca Silviu Avram (“Kutya”) fost cfr-ist, candva. Mai tarziu mi-a fost instructor de tenis de masa la Casa Pionierilor, undeva pe Republicii, pe stanga cum urci, mai sus de Spitalul CFR, intr-o fosta cladire a securitatii. Acesta a fost si antrenor mai tarziu, pentru scurt timp, la echipa mare. Iosif Lutz, profesorul meu de germana de la Liceul Eminescu de mai tarziu, tocmai se lasase de fotbal. Fusese fundas la Stiinta.

Cum am ajuns prima data pe stadion? A fost de fapt un ritual, repetat aproape in fiecare duminica cand “Stiinta” juca acasa. Asta in primii ani. Ritualul consta din urmatoarele: duminica dimineata mergeam la biserica din cartierul meu, Bulgaria (leaganul “hostezenilor”). Intr-o cladire era improvizata o capela ortodoxa, pe La Passionaria sau Caramidarilor, str. Fabricii de mai tarziu. Era, de fapt, o camera mai mare dintr-o casa unde stateau mai multe familii. Culmea, la usa urmatoare de dupa biserica statea D-na Campeanu, nimeni alta decat mama lui Remus Campeanu. Nu mai tin minte daca Remus mai locuia acolo. Dupa biserica, acasa la masa. Apoi ne intalneam rudele in statia de autobus, nu era inca troleul 2 pe strada Fabricii si plecam in corpore la…spital. Aproape tot timpul era cineva din familie internat la Medicala a II-a sau la a I-a. Daca nu din famile, prieteni sau vecini si era un obicei frumos sa-i vizitezi si sa le duci o prajitura facuta acasa. Si cum de la clinici pana la stadion erau doi pasi, o luam frumusel pe Vasile Alexandri la…meci. O sora a bunicii mele era mare “drukerita” si poate ei, matusii Maria, ii datorez primele meciuri vazute pe taluzul de pamant. Intram pe gratis, la fel ca alti copii insotiti de “oameni mari” care-si cumparau bilet. Dar cum nu intotdeauna aveam pe cineva la…spital, am inceput sa indraznesc sa merg singur la stadion. Eram un copil rusinos dar totusi trebuia sa ma “obraznicesc” putin si sa rog pe cineva sa ma “bage”. Imi  luam inima-n dinti: “nenea, va rog frumos sa ma bagati si pe mine…”. Am legat prietenii cu oameni necunoscuti, asteptandu-i la fiecare meci sa ma mai “bage” odata. Mai “scapam” si la cate un antrenament al echipei in parcul Babes, sau la Clujana, Herbak pe atunci, unde baietii se mai antrenau din cand in cand. La Clujana, in afara de stadionul cu iarba era si un teren de “cser” (cafeniu in ungureste), cum ii spuneam. De fapt, in loc de zgura, avea un fel de reziduuri de la tabacaria de la “Herbak”. Va inchipuiti cum aratau jucatorii dupa cate un meci sau antrenament acolo.

Dupa 1961, pe noul stadion in forma de “U”, a fost “belferie”. Nu ma “calificam” sa stau in galerie la tribuna a II-a, dar stateam sub ceasul de langa tabela de marcaj. Cantam impreuna cu galeria si incepusem sa invat si expresii tipice stadionului, ca “arbitru manjit”, “meci vandut” si altele. Incurajarea obisnuita era “Haide Stinta” (Stinta, cu un singur “i”). Mai tarziu, dupa revenirea la denumirea fireasca, “U”, prin ’66 cred, a inceput diversificarea repertoriului galeriei. “Lupta U, lupta U, vrem victorie. Heya-Heya Lupta U…”. Sau “U Cluj, U Cluj, e o echipa de barosani, U Cluj, U Cluj, o galerie de fani…”. Nu de putine ori ma intorceam pe jos acasa, chiar daca de la stadion pana in “Bulgaria” era o distanta considerabila.

 

(Va urma)

Bogdan, California

0saves

Comentariile sunt închise.