În accepțiune anglo-americană, noțiunea de “champion” nu înseamnă neapărat să închei o competiție pe primul loc, ci, mai ales, să lupți, să militezi și să aperi o cauza, un crez. Și să o faci cu discreție, mai ales cu umilință și discreție. Asta vreau și aștept de la toți cei legați într-un fel sau altul de ideea “U”. Nu clasamente, nu cupe, nu laude în presă, nu ironii fine la adresa colegului de peluză.
Anson Dorrance, antrenorul echipei feminine de fotbal a Universității North Carolina spunea: “The Vision of a Champion is someone who is bent over, drenched in sweat, and the point of exhaustion, when no one else is watching.” În traducere aproximativă: “ Imaginea unui campion este aceea a unui om îndoit de oboseală, inundat de transpirație și aproape de epuizare când (culmea!- nota mea) nimeni nu-l ia în seamă…”.
Diferența dintre un campion și un ne-campion este că un campion nu se va teme niciodată că va pierde, pe când un ne-campion se teme întotdeauna că va câștiga…
În viziunea mea, ”U” Cluj a fost cândva o ECHIPA DE CAMPIONI, nu cu trofee în vitrine ci cu suporteri cu ochii umezi ca cei ai lui Radu Soporan și sufletul mare ca al lui Angus, de exemplu. Și n-aș avea o bucurie mai mare decât să știu că va fi din nou așa.
Sunt cu “U” agățat de suflet de mai bine de 50 de ani. Am prins tribuna de lemn, apoi potcoava și acum noul stadion cu statuie, de fapt putem spune ca e o statuie cu stadion. I-am prins pe Pânzaru, Nicoară, Kromely , Costin. Am prins șutul fără pendulare al unicului Zoli Ivansuc. Am prins calmul și echilibrul lui Paul Marcu. L-am prins pe Grăjdeanu. L-am prins pe Alexandru Vasile, absolvent de stomatologie care însă practica “ortopedia selectivă” în iarbă. Am prins acea mare excepție numită “Cupa pe Someș”. Se mâncau puține semințe, mai ales dovleac, iar tații erau rugați de copii să meargă la meci. Berea la Chios, întotdeauna DUPA meci (cei care se simt cu musca pe căciulă să bage la cap), era rece și …rară. Dar era sărbătoare duminica. Nu ne supăram după câte un “blat” cu UTA sau cu “găzarii” (numa’ să nu iasă miticii campioni) și nu așeptam după meci câte un arbitru “mânjit” să-l luăm la pumni.
Sunt sufletește cu voi în peluză (mai nou văd că vă place tribuna- sic!) și acum, după douazeci și ceva de ani prin “cele străinătățuri”. Și nu am cum să nu fiu. “U”, spunea cineva, nu e o echipa de fotbal, e o stare de spirit, e un “modus vivendi” al ardeleanului neaoș. Iar alb și negru, pentru noi, sunt singurele culori ale spectrului vizibil și invizibil al luminii pe care le știm.
Închei cu motto-ul meu preferat, pe care-l voi repeta de câte ori voi avea ocazia: „Sportul nu formează caractere. El le … dezvaluie”- John Wooden, fost jucator și mare antrenor de baschet profesionist american.
“U” a fost și va rămâne unică. Iar cei care au fost și sunt mereu alături de vocală, adică voi, nu ați renunțat niciodată la onoare și demnitate. Socrate spunea că singura cale de a trai demn în această lume este de a fi ceea ce pretindem că suntem. Hai să reușim asta! Hai să iubim cele două culori, hai să nu-i mai urâm pe ceilalti, hai să rămânem echipa cu suporteri unici!
Haide ”U”! Tempo “U”! Rămâi mereu așa. Rămâi Campioană.
Bogdan, California
